marți, 13 noiembrie 2018

MOROMEȚII 2 - ÎNAINTE ȘI DUPĂ (2)


(DUPĂ) O gură de umor

După discuția serios politică avută la filmarea din octombrie 2017(despre care puteți citi aici) cu regizorul Stere Gulea, mi-aș fi imaginat că și filmul va reflecta această solidă atitudine anticomunistă. Da, filmul o reflectă, dar o face subtil, în situații încărcate de umor, preluate din carte, dar și adunate laolaltă de regizor și de actori.


Întreagă hâră a satelor românești, la fiecare două replici e cineva luat peste picior, se râde de mincinoși, de leneși, de proști. Bășcălia acidă a lui Moromete, interpretat de Horațiu Mălăele e bântuită de o maturizare a bătrâneții, de o acceptare matură a istoriei pe care nu poți să nu o privești cu tristețe. 

Moromeţii post al doilea război mondial sunt duşi de acasă, răspândiţi, învrăjbiţi. 
O reflexie a realităţii de atunci a României.


M-a bucurat filmul, m-am bucurat să recunosc mari actori pe ecran, atât tineri, cât și consacrați. Stere Gulea reușește să prindă viața, și nu o teză, o dragoste față de loc, un loc plin de blesteme și greutăți, o întâlnire cu o epocă, cu un timp, cu o vreme dificilă a noastră, ca români, făcută cu onestitate și cu foarte mult umor. Mi-a plăcut reglajul fin al actorilor, atât la comuniștii „criminali”, de fapt con-săteni și cunoscuți, precum Andi Vasluianu (Vasile, noul primar), Bogdan Talașman (jandarmul Moise), cât și la sătenii hătri și inteligenți – Horațiu Mălăele (Moromete), Răzvan Vasilescu (Cocoșilă), Gheorghe Visu (Mihai Dimir), Dan Aștilean (Valache). Față de primul Moromeții, totul are parcă o surdină, o patină, gesturile au aceeași iuțeală, dar duc după ele și o domolire a supraviețuirii unui război, a apăsării unei epoci, a tristeții unui timp periculos. Iosif Paștina, interpretul lui Niculae Moromete, este cel care duce, încruntat, firul narativ, care bântuie înnegurat satul, ne găsindu-și seninătatea nici în iubire, ci doar în plecare, când, pe capra căruței care îl poartă spre „altă parte”, zâmbește un zâmbet larg, de june prim.



M-am scufundat în film. Am respirat fiecare cadru, am simțit umorul fiecărei replici, am rezonat cu foșnetele și zgomotele atât de frumos adunate pe sunet de Dana Bunescu. 


M-am întors cu sufletul la satul din Bărăgan în care s-a născut tatăl meu, la umorul acid al locului, m-am întors în timp la frica unei epoci de schimbare trăită de bunicul meu, de mama mea. Am iubit orizonturile cu copaci loviți de trăznet și casa cu prispa scundă, luminată de lampa cu gaz. Pentru mine, cam așa arăta adevărata Românie: iute la vorbă, acceptând un compromis silit/siluit sub amenințare, naivă în așteptările sale, precum tânărul Moromete care își începe ascensiunea de scriitor la oraș. 

Oare ce a mai rămas din ea?



Foto (c) Vlad Cioplea

vineri, 12 octombrie 2018

Doi mari regizori Carlos Reygadas și, al nostru, Pintilie.


Săptămâna filmelor de Cannes omagiază, prin două retrospective importante, doi mari regizori Carlos Reygadas și pe al nostru Lucian Pintilie.

La 31 de ani, Reygadas a părăsit cariera de jurist din serviciul diplomatic mexican pentru a urma calea filmului. A făcut patru scurtmetraje și a debutat cu Japón, prezentat la Rotterdam, apoi la Cannes, unde a obținut Mențiunea specială Camera d'Or, în 2002. În 2005, Reygadas a revenit la Cannes, în competiție, cu cel de-al doilea lungmetraj, Battle in Heaven. Tot la Cannes, a câștigat Premiul Juriului pentru Silent Light, în 2007, și Premiul pentru regie cu Post Tenebras Lux, în 2012. Post Tenebras Lux, al patrulea film semnat Carlos Reygadas, este o poveste semi-autobiografică despre un cuplu înstărit, cu doi copii, care renunță la viața de oraș și se mută într-o vilă în mijlocul naturii. Cu Our Time regizorul devine și protagonist în filmul său. Reygadas este Juan, care trăiește împreună cu soția sa la o crescătorie de tauri de luptă. Cei doi au o relație deschisă, dar când femeia se îndrăgostește de alt bărbat, Juan trebuie să împace realitatea cu propriile așteptări. Pentru prima oară Reygadas este regizor, producător, scenarist, actor și editor la propriul film. Proiecția va fi însoțită de un master-class deschis deopotrivă cineaștilor și spectatorilor.

Pintilie, „al nostru”, un al nostru cu care nu prea ne împăcăm, căci ale noastre sunt defectele relevate de filmele sale, ale noastre sunt persecuțiile la care a fost supus de cenzura comunistă, ale noastre sunt trădările, ale noastre sunt interdicțiile, ale noastre sunt sugrumările spirituale. A profitat oare cultura română, pe deplin, de re-întoarcerea lui Pintilie după 1989? L-am primit noi oare cum se cuvine pe lucidul, ludicul, intransigentul Pintilie, autorul unor filme semnificative pentru esența noastră ca nație: zguduitorul Reconstituirea(1968), dar și mai târziul  De ce trag clopotele, Mitică? (1979), film vârstat de tăieturile censurii, și, în cele din urmă, interzis cu totul?

Nu știu, greu de spus, dar el a fost cel care a recuperat, intens, creativ și visceral România anilor 90 (Balanța, Prea târziu, Terminus Paradis, Niki Ardelean), balcanismul nostru de țară la răscruce de puteri (O vară de neuitat) și unul dintre puținele filme despre un torționar comunist făcute la noi (După-amiaza unui torționar).

Cum retrospectiva Pintilie este, în mod minunat și unic, marcată și de lumea teatrului, în cadrul FNT vom vedea în proiecție, și două dintre producțiile sale teatrale pariziene Rața sălbatică și Flautul fermecat.


Festivalul filmelor de Cannes ne invită la seara de omagiere a lui Lucian Pintilie ca cineast, sâmbătă, 20 octombrie, la Cinema Muzeul Țăranului. Se așteaptă participarea la eveniment a numeroși oameni de film și de teatru, colaboratori și apropiați ai lui Lucian Pintilie: Victor Rebengiuc, actorul reprezentativ al regizorului, actrițele Mariana Mihuț și Maia Morgenstern, cineaștii Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, producătorii Constantin Popescu și Silviu Stavilă. La seara omagială va fi prezent și Marin Karmitz, cineastul, producătorul și distribuitorul care l-a acompaniat pe Lucian Pintilie la producția filmului Balanța (1992) – lungmetrajul care a marcat reîntoarcerea triumfală a regizorului în cinema și la Cannes, după perioada exilului forțat. Vor fi proiectate Filmul fără nume, documentarul (început ca un making-of) despre Lucian Pintilie, realizat de Horea Lapteș, care va fi prezent la proiecție, și De ce trag clopotele, Mitică?, film realizat în 1979, dar interzis de regimul comunist și proiectat în țară abia în anul 1990.

Iar Festivalul Național de Teatru ne așteaptă la seara de omagiere a lui Lucian Pintilie ca realizator de teatru și operă sâmbătă, 27 octombrie, la HUB FNT / Arcub Gabroveni, începând cu ora 11:00. După vizionarea înregistrărilor spectacolelor Rața sălbatică și Flautul fermecat, urmate de prezentarea volumului Bricabrac, va avea loc o discuție în amintirea regizorului la care vor participa criticul de cinema Michel Ciment, Marie-France Ionesco, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Dorina Chiriac, Sanda Manu, George Banu, Serge Peyrat, asistentul regizorului timp de 15 ani la Théâtre de la Ville, și alți actori sau colaboratori ai regizorului.

Integrala Lucian Pintilie la Les Films de Cannes à Bucarest va începe vineri, 19 octombrie, cu filmul Balanța, la Cinema Muzeul Țăranului (în prezența lui Marin Karmitz) și va continua la Cinemateca Union cu filmele: Duminică la ora 6 (1965) – duminică, 21 octombrie, Salonul nr. 6 (1978) – luni, 22 octombrie, Terminus Paradis (1997) – marți, 23 octombrie, Reconstituirea (1968) – miercuri, 24 octombrie, Prea târziu (1996) – joi, 25 octombrie, O vară de neuitat (1994) – vineri, 26 octombrie, Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003) – sâmbătă, 27 octombrie, După-amiaza unui torționar (2002) și Tertium non datur (2005) – duminică, 28 octombrie. O parte dintre actorii și membrii echipelor de filmare vor fi prezenți la fiecare dintre proiecții și vor intra în dialog cu publicul.

duminică, 7 octombrie 2018


Ediția 2018 a Festivalului Filmelor de Cannes 2018 stă sub semnul realității

Dincolo de poveste, arta teatrului, din care, cu un secol în urmă, a derivat arta cinematografului, s-a născut din dorința de a-l fermeca și cuceri pe cel din fața ta. Dar pe parcursul ultimului secol atenția s-a mutat dinspre celălalt, foarte mult, spre „mine însămi”. Atât în teatru, cât și în film autobiograficul, mână în mână cu realitatea, intră în poveste. Nu întâmplător, în acest nou secol al egocentricului, „recolta” canneză prezentată în 2018 de Les Films de Cannes à Bucarest  este una concentrată pe propria persoană a cineastului, inspirată propriile amintiri și experiențe de viață. Fie că este vorba de o excursie în „lumea femeilor din viața mea” precum în Roma, de Alfonso Cuarón, câștigătorul Leului de Aur la Veneția, sau de ce înseamnă atingerea fizică și intimitatea trupească, precum în filmul Adinei Pintilie, Touch Me Not, câștigătorul Ursului de Aur la Berlin, spectatorilor li se deschide, anul acesta, o ușă către sufletele cineaștilor.

Cold War, al lui Pawel Pawlikowski este inspirat de viața părinților săi, în perioada Războiului Rece, în Polonia, trăiesc o pasionantă poveste de dragoste, deși sunt doi oameni de condiții sociale diferite, cu temperamente diametral opuse, aparent nepotriviți, dar incapabili să renunțe unul la celălalt.
Pornind de la scrisorile unei prietene, în care aceasta detalia experiența ei de a fi mamă de copii mici, regizoarea Zsófia Szilágyi construiește „un thriller matrimonial”, după cum își numește chiar ea filmul de debut, One Day, în care povestește o zi din viața unei femei care jonglează, într-o cursă contra-cronometru, cu atribuțiile ei de mamă, femeie, femeie de carieră și soție. Filmul a câștigat premiul criticii FIPRESCI pentru cel mai bun film din secțiunea Semaine de la Critique.

La limita dintre ficțiune și film documentar se plasează viața și creația de cineast a lui Jafar Panahi, a cărui a cărui poveste personală ne atinge și ne cutremură prin tenacitate și curaj. Regizorul, scriitorul și documentaristul Jafar Panahi a fost arestat în numeroase ocazii în țara sa din cauza poveștilor non-conformiste și critice abordate în filmele sale. În 2010 autoritățile i-au interzis să mai facă filme în Iran timp de 20 de ani, decizie pe care a încălcat-o cu hotărâre și consecvență. În prezent este în al 8-lea an de interdicție, iar 3 Faces este al patrulea film realizat în aceste împrejurări. În 3 Faces, Panahi continuă să depună mărturie despre vremurile pe care le trăiește prin carismatica actriță Behnaz Jafari care, emoționată de povestea unei fete căreia familia îi interzice să studieze la conservatorul din Teheran, îl cere ajutorul regizorului.

Un alt mărturisitor al vremurilor sale este regizorul Serghei Loznița, care migrează cu ușurință de la ficțiunea metaforă suprarealistă din O creatură delicată (2017) la Donbass, în care, în 13 capitole, autorul face portretul unei societăți afectate de ani întregi de manipulări și propagandă. Căștigător al premiului pentru regie în secțiunea Un Certain Regard, filmul vorbește despre această regiune din estul Ucrainei unde au avut loc conflicte între naționaliști ucraineni și susținători ai Republicii Populare Donețk, un proto-stat susținut de Rusia.


În 2016 regizorul Ognjen Glavonic semna Depth Two, un documentar despre o realitate cutremurătoare: între 1998 și 1999, pe timpul regimului lui Milosevic, mii de albanezi au fost omorâți într-un exercițiu sadic de epurare etnică, apoi cadavrele au fost transportate în secret din Kosovo în Serbia și abandonate în gropi comune. Acum, cu mijloacele ficțiunii, Glavonic vorbește în The Load, lungmetrajul său de debut despre un șofer de camion care se angajează să transporte ceva secret din Kosovo până la Belgrad, pe timpul bombardamentelor NATO din 1999, punându-și astfel problema unui „adevăr dureros care ne face să ne simțim culpabili: să ignori o atrocitate de care ai cunoștință te face părtaș la ea”, după cum comentează Variety.

Născut din colaborarea și prietenia regizorului și scriitorului francez Guillaume Nicloux cu operatorul Raoul Coutard care semnează imaginea primelor sale trei lungmetraje și care a petrecut 11 ani ca fotograf de război în Vietnam, dezvoltând o adevărată pasiune pentru cultura și oamenii locului, Les Confins du monde spune povestea unui tânăr soldat francez însetat de răzbunare după ce și-a pierdut fratele. Filmat chiar în nordul Vietnamului, în condiții dificile de temperatură și umezeală, timp de șapte săptămâni, filmul a stârnit un și mai mare interes datorită faptului că se apleacă asupra unei perioade rușinoase” a istoriei Franței pe care mulți ar dori-o uitată.

Mai aproape de prezent, într-o altă zonă de „rușine”, Marta Bergman se apropie cu Seule à mon mariage de comunitatea romă din România, pentru vorbi despre rolul și destinul femeii în acest context.  Protagonista este Alina Șerban, tânăra actriță româncă de etnie romă, pe care regizoarea a văzut-o într-o piesă de teatru și i-a oferit rolul pe loc. Bergman a realizat trei documentare pe această temă, născute din prietenia sa cu Stephane Karo, care a devenit manager al tarafului din Clejani și pe care l-a însoțit într-o documentare despre muzica țigănească. Călătoria a generat primul ei documentar - Clejani (2005), după care au urmat încă două, centrate tot pe personaje din cultura romă. Ultimul, Un jour mon prince viendra, povestea a trei fete în căutarea unor soți occidentali, este cel care a lansat ideea scenariului acestui debut în ficțiune. Clejaniul a rămas prezent în film, muzica este semnată de Vlaicu Golcea iar vioara care se aude e mânuită de Caliu, unul dintre membrii marcanți ai tarafului.

Adaptat după memoriile lui Ron Stallworth, filmul spune povestea un polițist afro-american din Colorado care a reușit să se infiltreze în filiala locală a Ku Klux Klan. Spike Lee reia aici tema rasismului, prezentă în multe dintre filmele lui, de la tragicomedia Do the Right Thing (1989), la biopic-ul Malcom X (1992) sau la documentarul 4 Little Girls (1997), toate multi premiate. În BlacKkKlansman, regizorul evită derapaje didactice în favoarea unui thriller cu tușe de umor absurd „care parcă spune că o interpretare serioasă a subiectului nu poate funcționa într-un prezent sufocat de nebunie generalizată”, scrie publicația The New Yorker. BlacKkKlansman, cel mai recent film semnat Spike Lee este câștigătorul Marelui Premiu al Juriului.
Un loc special în acest amalgam de mărturii și realități îl ocupă Adina Pintilie cu al său unic Touch Me Not, debutul său în lungmetraj, câștigător al Ursului de Aur și al premiului pentru cel mai bun debut la Berlin, centrat pe trei personaje/persoane Laura, Tomas şi Christian care pășesc într-o aventură terapeutică de combatere a mecanismelor de autoapărare și înfruntare a tabuurilor privind propriul corp, intimitatea și iubirea.

În 2010, 248 de nou născuți au fost abandonați în spitale din Rusia de mame kirghize. Această statistică a fost punctul de plecare pentru filmul Ayka, al regizorului kazah Sergey Dvortsevoy cu actrița Samal Yeslyamova în rolul unei tinere din Kirghiztan, refugiată ilegal în Rusia. Tot realitatea vârstei fragede a împins-o și pe regizoarea libaneză Nadine Labaki să caute, între copiii din medii defavorizate, răspunsul la întrebarea: „Ești fericit că te-ai născut?”, îi întreba ea. 99% din ei răspundeau – „Știi ceva, chiar nu sunt! Nu eu am cerut să mă nasc.”, aflăm din The Hollywood Reporter. Și, de aceea, eroul filmului Capharnaüm, un băiețel, decide să își dea în judecată părinții pentru că l-au adus pe lume. Capharnaüm a fost filmat în Beirut, timp de șase luni, iar regizoarea a folosit cu precădere actori neprofesioniști. Delincvența juvenilă este un subiect familiar regizorului Jean-Bernard Marlin iar Shéhérazade, filmul său de debut, pare o continuare a mediu-metrajului La Fugue (Ursul de Aur la Berlin, 2013). Născut în Marsilia, Marlin a studiat imaginea de film la ENS Louis Lumière, din Paris. Shéhérazade este născut dintr-un fapt divers citit într-un ziar: iubirea dintre un proxenet și o tânără prostituată, într-un cartier sărac al orașului său natal. Regizorul și-a dorit de la bun început să filmeze în locații reale, cu interpreți neprofesioniști care să fie cât mai apropiați de personajele care au inspirat povestea. După o perioadă de documentare pe străzile Marsiliei, au urmat scrierea scenariului și opt luni intense de casting în școli și centre sociale. „Am văzut aproape toți tinerii din Marsilia, din toate cartierele”, povestea regizorul într-un interviu la Cannes. Pe Dylan Robert, protagonistul, regizorul l-a găsit printre tinerii proaspăt ieșiți din închisoare, iar Kenza Fortas, actrița principală, a fost descoperită într-o tabără de romi. Regizorul a rescris dialogurile împreună cu ei înainte de filmare, iar ce a ieșit este „o mostră impecabilă de cinema-verité”, conform Cineuropa, o poveste dinamică și emoționantă. Iar la Cannes, realitatea și ficțiunea și-au dat mâna, când cei doi actori amatori au pășit pe covorul roșu, Dylan cu învoire de la centrul social unde era consemnat, iar Kenza cu întreaga familie și toții prietenii săi.

Totuși, dacă filmul a fost inventat de frații Lumiere, martori eficienți ai epocii lor, totuși, fără dramul de vis al lui Melies, acesta nu ar fi devenit nicicând artă. Așa că să deschidem și poarta ficțiunii cinematografice, prezentă în festival cu neobișnuitul Gaspar Noé, chou chou-ul festivalului, cum ar spune francezii. Aflat deja pentru a 7-a oară la Cannes, regizorul care a scandalizat cu filmul său emblematic Irreversible, a revenit anul acesta în Quinzaine des Réalisateurs cu Climax care a fost recompensat cu premiul Art Cinema Award. Climax este un film care combină atmosfera psihedelică din Enter the Void cu lascivitatea erotică din Love, într-o poveste care primește pe Variety subtitlul „Muzicalul Fame se întâlnește cu Marchizul de Sade”.  Supranumit un western urban, Dogman se petrece într-o suburbie italiană, undeva la intersecția dintre metropolă și sălbăticie, unde Marcello, un simpatic frizer pentru câini, discret și apreciat de toată lumea, se trezește într-o confruntare cu Simone, fost boxer, care terorizează cartierul. Inspirat (da, și el!) dintr-o poveste reală, Dogman este cel mai recent film al lui Matteo Garrone, câștigător a două mari premii la Cannes, pentru Gomorra (2008) și Reality (2012). „Un Buster Keaton actual, aproape un actor de film mut”, după cum l-a numit chiar regizorul, pe protagonist, Marcello Fonte, care lucra ca îngrijitor la un centru social când l-a întâlnit pe Garrone și a primit rolul care i-a adus premiul de la Cannes și recunoaștere internațională. Mult așteptatul The Man Who Killed Don Quixote, cea mai recentă premieră a lui Terry Gilliam duce în cârcă toate controversele juridice generate de disputa dintre regizor și producătorul său, Paolo Branco, dar care este, după cum spune Time Out: „o poveste plină de inventivitate și anarhie care ne amintește de idealurile romantice în care lumea e populată de visători care îndrăznesc să spargă tiparele” Așa o fi. 

Deci, să lăsăm visătorii, dar și mărturisitorii, să pășească în scenă!

Programul complet al festivalului îl puteți găsi aici:


miercuri, 29 noiembrie 2017

MOROMEȚII 2 - ÎNAINTE ȘI DUPĂ (1)


(ÎNAINTE) - O zi de filmare

Panta unui deal pe coama căreia o batoză de la pașopt încoace, cu aburi, pufăie nori de fum către cerul de vară. Un țăran, Cocoșilă, într-o vestă tricotată, cu pălărie, coboară panta dealului până la groapa de fumat. Camera de filmat coboară, e un plan complicat, cu macara, cu sincronizare actori, cu figurație la depărtare, cu treierătoare, cu orchestrat fumul ca să dea bine în cadru. Pe monitoarele ascunse la umbră frumusețea arhaică alb/negru a cadrului te face să caști ochii mari. Un pic de magie. Un realism nostalgic. Poți iubi filmul încă nenăscut chiar și numai pentru acest cadru.


Se filmează scena 51 – EXT. ARIE/GROAPA DE FUMAT, din Moromeții 2.



Pe orice platou de filmare e o atmosferă specială, poate ușor ciudată pentru un outsider, Mulți par că stau degeaba, dar atenția tutror este, tot timpul concentrată asupra unui punct fix... scena din fața camerei. Astăzi platoul este Valea Veajlovului, spațiu vast și cu cer deschis. E vreme bună. O zi cu figurație multă: scena 50 a filmului. La treierat.

Bântui printre oamenii din echipă. Cunoștințe mai vechi, mai noi. Îmi amintesc de vremurile când, studentă fiind făceam pe translatorul și secretara de platou la filmele cu vampiri produse de Vlad Păunescu și Castel Films, de zilele când echipa de efecte speciale a filmului BloodRayne, o adaptare pentru marele ecran a unui joc video, împroșca cu sânge pereții unei mânăstiri monument istoric, la indicația regizorului german Uwe Boll, de ritmul rapid al serialului BBC unde, pentru operator, un film cu vampiri era o provocare pe care, în anodin-ul vizual în care ne aflam  - un soap despre doctori -, ar fi primit-o fericit.



În Valea Neajlovului, însă, care ținea loc de câmpiile din Siliștea Gumești, satul Moromeților, nu avem nici vampiri, nici banalitatea unui decor de spital aici, ci o re-întâlnire cu un clasic, nu doar cinematografic, al culturii române. 




Frumusețea luminii e subtilă, ascunsă, nevorbită. Nimeni nu stă să exclame: „Uau!”... Uau!-ul va fi în săli... sperăm.

În rest, echipa trăiește într-o stare care permează și în film. O bășcălie continuă, un umor fără de care nu poți trece ziua. E îngrozitor să filmezi cu cai, cu animale, cu copii. Caii se sperie de boom-uri, de umbrelele care apără echipa de soare și protejează ecranele video, de oameni. Cum să faci să se oprească un cal fix acolo unde ai tu nevoie de el în cadru. O dublă mai târziu am schimbat șareta cu o căruță, și pe Bogdan Talașman, care, ca jandarm al satului trebuia să mâne caii, cu proprietarul cailor, singurul care îi putea mânui.




Bășcălia e contagioasă. Aici pe frontul echipei de filmare,  tonul îl dă Vivi Drăgan Vasile, directorul de imagine. E un razboi, mai puțin gloanțele. Ai de manevrat trupe, ai de controlat temperamente, ai de luptat în tranșee pentru cel mai bun unghi, trebuie să reziști în șleaurile noroioase ale exterioarelor, alergi tot timpul contra cronometru, împotriva soarelui imperturbabil, care nu se sinchisește de racordurile de lumină, în timp ce tu trebuie să te adaptezi secundă de secundă unei noi provocări, să te încadrezi într-un buget. Iar un film de epocă, cu o distribuție în care își doresc să apară toți actorii importanți ai României, cu figurație multă și chiar și bătăi în Piața centrală a Capitalei aduce câteva „mici” provocări în plus.


La treizeci de ani după primul ecranizarea romanului lui Marin Preda, dup[ at\t de iubitul Moromeții, iată că regizorul Stere Gulea face o continuare. De ce? Clarificarea vine cu o mică lecție de istorie.

Stere Gulea: Fondul politic este plasat în vara lui 1945, când a existat o criză politică, la instalarea Guvernului Groza. Regele a cerut, conform Constituției, ca Groza să depună mandatul pentru că nu reușea să formeze un guvern cu toate forțele politice. Nici chiar împreună cu comuniștii și cu socialiștii și cu Frontul Plugarilor, care era tot al lui. Regele i-a atras atenția că nu are creditul Parlamentului, țărăniștii și liberalii nu îl susțin. Țărăniștii aveau un procent serios – 70 – 80%. Groza l-a ignorat și MSR Mihai a intrat în Greva Regală, nu îi promulga actele, legile și așa mai departe. A fost o întreagă discuție, negociere între anglo-americani și ruși care au durat până la sfârșitul lui 45 începutul lui 46, până s-a acceptat un compromis: un ministru liberal și unul țărănist fără portofoliu, în guvern.
Americanii șii englezii au fost de acord și așa a fost recunoscut Guvernul Groza de către aliați. Acțiunea filmului se petrece în perioada asta, când se vorbea de Greva Regală, de guvernul nerecunoscut al lui Groza, perioada în care comuniștii își întăreau pozițiile în stat, schimbau primari, prefecți de județ etc. și începuseră să se ocupe locurile din conducere, local și național. Așa se întâmpla și la Siliștea Gumești, în satul lui Moromete. Când Niculae vine la oraș ca să își reia cursurile, la un moment dat, din întâmplare, prin cunoștințele pe care le avea la ziar, ajunge să fie trimis la manifestația din septembrie 1945.

Despre care se știe prea puțin acum.

SG: Eu nu am întâlnit decât o referință, un cadru cinematografic și o fotografie despre această manifestare și mărturii ale celor care au participat. A apărut în ziare, în 1945, dar în ziarele partidelor istorice, precum Dreptatea. Comuniștii au venit cu provocatori la această manifestație organizată de tineretul liberal și țărănist, în cinstea zilei de naștere a regelui. Regele nu era la Palat, el a stat la Sinaia pe toată durata grevei. Comuniștii au venit cu provocatori și a ieșit rău, au murit oameni. Au murit unsprezece oameni. Nu se știe prea bine ce s-a întâmplat. Au murit unsprezece oameni ai comuniștilor și ziarele comuniste au început o întreagă propagandă în care a fost prima dată când l-au atacat chiar și pe Rege. (spoiler!!!!) În film, Niculae e trimis să facă un reportaj la fața locului, el vede ce s-a întâmplat exact, provocările comuniștilor și, când se duce la cinematograf, vede un reportaj cosmetizat al ONC-ului, care era deja comunist, unde comentatorul de jurnal spune cum au ucis forțele reacționare, țărăniștii și liberalii, pe unsprezece tineri aflați în Piață. Niculae are un șoc. Este prima oară cînd se confruntă cu așa ceva – una vede în realitate, și alta este propaganda oficială. Este primul contact cu noua realitate. El are 18 ani și dorea să debuteze ca scriitor, deci se învârtea într-un cerc oarecum de stânga care, atunci, era foarte entuziast, în favoarea schimbării. Ei erau de bună credință, dar deja încep să accepte manipulările și alterările realității, iar Nicolae intră într-un fel de impas. /E vorba de demonstrația din 8 noiembrie 1945 – mai multe informații în raportul lui Cicerone Ioanițiu, participant; în articol revista Historia; cu nume și prepune anchetatori, torționari și vitime, în pagina din Procesul Comunismului./


De ce v-ați ales această epocă ambiguă?



SG: Mi s-a părut foarte importantă. Pentru că oamenii uită. Exista atitudinea lumii care trăise în sistemul democratic, problematic, așa cum era el, dar era democratic, în care aveai libertățile pe care ți le oferă democrația și credeau că odată cu terminarea războiului se vor întoarce la epoca dinainte și încep să vadă că nu e nici pe departe așa, lucrurile o iau în cu totul altă direcție despre care abia, abia auziseră câte ceva, dar nu știau deloc cum va fi exact. E toată această căutare, eterna întrebare: ce ne așteaptă? Era o stare de așteptare: vin americanii, nu o să ne lase, toate discuțiile specifice acestei perioade pe care eu o găsesc foarte interesantă și ne-explorată cinematografic, sau oricum ne-explorată cât de cât adevărat. Ce s-a făcut /ca film, despre acea epocă, în timpul comunismului/ nu intră în discuție. Da, istoria cred că trebuie revăzută, așa cum a fost ea, cu adevărat. Nu cum a fost prezentată în cincizeci de ani de propagandă. Căci despre asta este vorba. Noi vorbim despre o istorie pe care nu o cunoaștem încă și trebuie să ne ducem să vedem ce au trăit oamenii aceia cu adevărat. De aceea m-am decis să fac Moromeții pentru a explora această perioadă. Personajele lui Marin Preda sunt adevărate, au încă propriul limbaj, propriul fel de a vedea.


Ceea ce m-a făcut să vreau foarte tare să să fac parte măcar o zi din procesul de creare a acestui film, au fost vorbele Oanei Giurgiu, producător, alături de Tudor Giurgiu, al acestui film. Discuția noastră s-a purtat la un colț de Calea Victoriei, în buza unui gang unde scenograful filmului, Cristina Niculescu, re-construise un magazin de ochelari. Oana mi-a zis - și acum după ce am văzut filmul și am observat reacțiile în sălile din țară unde a fost proiectat, îi dau mare dreptate - că Moromeții 2 este un film necesar care ar fi trebuit să fie finanțat integral de CNC pentru că Moromeții, este un stâlp al cinematografiei românești, pentru că romanul lui Marin Preda este un stâlp al literaturii române, pentru că Stere Gulea este unul dintre cei mai importanți regizori din România. Ținând cont de aceste lucruri, filmul este prea românesc pentru a reuși să fie finanțat extern. Este un proiect care aparține și care ar fi trebuit să fie o mândrie pentru România și mai ales pentru CNC.

Stere Gulea continuă pariul inițial de a face o frescă a satului românesc, dar mai ales a unor vremi istorice tulburi despre care se vrobește foarte puțin, după cum menționam în interviu.

Mi se pare extraordinar că mari actori, precum Horațiu Mălăele sau Răzvan Vasilescu, Dan Aștilean, Gheorghe Visu, Andi Vasluianu au acceptat colaborarea la film, sunt convinsă, cu o răsplată financiară modestă, dar cu conștiința și dorința de a participa la crearea unei pelicule care să rămână mărturie a istoriei noastre recente. 


Stere Gulea este un regizor al onestității, este un regizor care știe să își provoace spectatorii, ale cărui filme au umor și care împreună cu directorul său de imagine Vivi Drăgan Vasile găsește o poezie și o intensitate lirică care străbat, cadru de cadru, secvență de secvență, filmul.
Chiar din clipa în care am ajuns în locația de filmare, la fiecare pas am găsit detalii pe care Cristian Niculescu, scenograf a zeci de filme, cu o vastă experiență cinematografică, le-a presărat în sau în afara cadrului, transportându-ne instant în epocă. El reușește și aici să găsească acele amănunte, acele contexte vizuale și detalii practice care îmbogățesc și fixează în timp era filmului, precum groapa de fumat, aflată din necesități practice – protecția împotriva incendiului – la  mare depărtare de batoza cu aburi, piesă de muzeu, care lucra pe arie. Costumele realizate de Dana Păpăruz în tonuri de culoare pământii, care, de fapt, dispar în alb negrul filmului, păstrând un amestec subtil de texturi, sugestie a traiului greu și simplu, o luminozitate în cămășile albe, o asprime în pantalonii de muncă, o anduranță patinată în vestele tricotate ale întregii distribuții.

A fost o zi cu soare. S-a filmat secvența 50 și 51. O zi dăruită.



Foto (c) Vlad Cioplea

luni, 23 octombrie 2017

Recomandări Festivalul Național de Teatru, Luni 23 octombrie 2017

Din extrem de densul program al Festivalului Național de Teatru am câteva recomandări zilnice, pentru cei care au timp... și care au mai prins bilete.


Luni, 23 octombrie

Va trebui să alegeți. 

Știu, va fi dificil, căci la ora 18.00 există două spectacole importante:

Dacă nu l-ați văzut aseară, vă recomand la Teatrul Mic, Karamazovii de Horia Lovinescu şi Dan Micu, după romanul „Fraţii Karamazov” de F.M. Dostoievski. Adaptarea şi regia îi aparțin Nonei Ciobanu care ne-a dat o bijuterie de spectacol al Teatrului Maghiar din Cluj – Cel care închide noaptea





Scenografia spectacolului o semnează, ca și la alte spectacole recente ale Nonei (precum Eu, Oblio, inspirat de THE POINT! de Harry Nilsson) Peter Košir, alături de regizoare. Costumele sunt creația Doinei Levintza. Decorul spectaculos, pulsează și se rotește, tumultuos sau lent, în ritmul respirației personajelor dostoievskiene, prinse în capcana propriului destin, interpretate de Marian Râlea, Cristian Iacob, Radu Zetu, Rareș Florin Stoica, Bogdan Talașman, Oana Albu, Simona Mihăescu, Gabriela Iacob, Ion Lupu, Avram Birău, Petre Moraru, Alina Petrică
Durata: 3 h 15 min cu pauză
Spectacol cu traducere în limba engleză
Nerecomandat persoanelor sub 16 ani

carousel 11949

Iar de la aceeași oră, la Sala Mare a Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti, o altă montare modernă a unui spectacol pe un text clasic - Regele Lear de William Shakespeare, în regia lui David Doiashvili, care semnează şi scenografia. Este un Lear surprinzător și spectaculos cu elemente vizuale puternice, jucat pe tot spațiul scenic, și pe orizontală, dar și pe verticală, unde planurile se schimbă constant, avându-l în centru pe Mihai Constantin, viguros și temperamental, un amestec inconștient de forță și candoare născută dintr-un orgoliu nemăsurat.


Durata: 3 h 30 min cu pauză






Pentru cei care bântuie orașul, este obligatorie o oprire la vernisajul expoziției lui Adi Bulboacă, la ora 19, la Teatrul Odeon, Sala Studio. Expoziție-instalație, de vizitat și de descoperit, așa cum o face fotograful cu participanții la atelierul Cehov ținut timp de şapte zile, de Yuri Kordonsky, regizor, actor şi pedagog. Actorii s-au aflat într-o intimitate de creaţie în care nimeni nu a putut pătrunde. Au lucrat în spatele uşilor închise, „o săptămână în filigran”, deschizându-le, însă, actorilor „o uşă către viaţă” – aşa cum descriau participanţii experienţa de lucru pe texte dramatice de Cehov.Nu am avut ocazia să asist la întâlnirea dintre Yuri Kordonsky, cei 27 de tineri actori şi opera lui Cehov, dar mi-a plăcut să-mi imaginez ce s-a putut naşte acolo. Câteva zile mai târziu, după finalul atelierului, am avut totuşi ocazia să-i primesc pe actori în studioul meu foto. Propunerea mea a fost să ne jucăm de-a Cehov, iar provocarea pe care le-am lansat-o a fost să inventăm întâlniri între personaje din piese diferite, să ne imaginăm ce relaţii, ce explozii sau ce linişti pot apărea.” (Adi Bulboacă) 
  



De la ora 20.00, la Sala Studio a Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti, Rosmersholm de Henrik Ibsen, în adaptarea regia şi light design-ul lui Andriy Zholdak, care semnează, alături de Daniel Zholdak și scenografia. 


Un regizor al violenței, al instinctelor, al izbucnirilor devastatoare, Zholdak se întâlnește aici cu extraordinara trupă a Teatrului Maghiar de Stat Cluj, pe care o mai puteți vedea, într-un spectacol de o cu totul altă factură, în zilele care urmează.

Distribuție: BALÁZS BODOLAI, ÉVA IMRE, RITA SIGMOND           /TÍMEA JEROVSZKY, MIKLÓS BÁCS            /GÁBOR VIOLA, GIZELLA KICSID        
Durata: 3 h 30 min cu pauză



Spectacol în limba maghiară cu traducere în limbile română şi engleză
Nerecomandat persoanelor sub 16 ani







De la ora 22.00 la Sala Atelier a Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti, veți putea fi spectatorii adaptării pentru scenă a romanului scriitorului maghiar György Dragomán, Rug, tradus de Elise Wilk, în regia lui Armin Petras. Dragomán este un tânăr scriitor maghiar, al cărui roman despre copilăria unui puști în comunism, cu tatăl trimis la re-educare prin muncă la Canal – Regele alb, atinge visceral cititorul prin evocarea în forță a unei epoci de penurie, frică, minciună, neîncredere și violență în care cu ușurință regăsim România epocii „de aur” ceușiste. În Rug, scriitorul păstrează perspectiva, cea a unui copil/adolescent, și duce mai departe epoca, plasându-și acțiunea în anii 90. Decorul e semnat de Olaf Attmann, costumele de Katja Strohschneider, iar spectacolul este o co-producție între Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu,  Schauspiel Stuttgart, Staatsschauspiel Dresden și Vígszínház
Durata: 1 h 40 min fără pauză
Spectacol cu traducere în limba engleză

Nerecomandat persoanelor sub 12 ani 

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Les Films de Cannes, ediția a opta

În urmă cu zece ani, regizorul Cristian Mungiu obținea Palme D’Or la Festivalul Filmului de la Cannes, considerat cea mai importantă competiție cinematografică din lume, pentru al său „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile”, drama a două studente față în față cu o alegere imposibilă în România ceaușistă a anilor 80. Doi ani mai târziu, sub oblăduirea lui, debuta la București Les Films de Cannes – Festivalul Filmelor de Cannes la București – o întâlnire între publicul român și laureații Cannes-ului, una dintre foarte rarele ocazii de a vedea pelicule speciale, încercări estetice îndrăznețe și povești din întreaga lume spuse într-un limbaj cinematografic inedit și, de fiecare dată, unic.
The Square, regia Ruben Östlund

Vineri, 13 octombrie, începe cea de-a opta ediție a festivalului reunind laureați ai Palme d’Or, Grand Prix, Premiul de regie, Premiul pentru scenariu și cel mai bun actor sau Camera d’Or, importantele distincții acordate de Festivalul de la Cannes. Filmele vor fi difuzate în premieră în România, între 13 și 22 octombrie, în patru cinematografe din capitală, dar și în alte orașe ale țării: între 13 și 19 octombrie la Brașov (la Cinema One), între 13 și 15 octombrie la Cluj (cinema Victoria), între 20 – 22 octombrie la Timișoara(Filarmonica Banatul), Arad (Cinema ARTA) și Iași (Ateneul din Iași) și 10 – 12 noiembrie la Suceava (Cinema Modern).

O ediție specială a Les Films de Cannes va avea loc în parteneriat cu festivalul ASTRA Sibiu. Între 16 și 22 octombrie, cele două festivaluri urmează să proiecteze o selecție comună de documentare din cele proiectate anul acesta în premieră la Cannes, concomitent în Sibiu și Bucuresti, sub titulatura de Les Films de Cannes @ Astra Film Sibiu.

Comedia nonconformistă a lui Ruben ÖstlundThe Square, o capodoperă care a luat pe sus Croazeta anul acesta la Cannes obținând Palme d’Or-ul va fi proiectată în deschiderea festivalului, în premieră absolută în România, în București dar și în toate orașele care vor găzdui ediții regionale. „Pentru mine este o formă de a sparge barierele dublului-standard. Suntem afectați de spiritul de turmă și devenim speriați când lucrurile scapă de sub control. Trebuie să ni se reamintească permanent: ‘Eu sunt cel care trebuie să ia atitudine!’. Iar asta este este simplu de făcut.” – declară Ruben Östlund anul acesta, imediat după câștigarea Palme d’Or.

Urmează, 120 Battements par minute cunoscut și ca BPM, realizat de regizorul francez de origine marocană Robin Campillo, este câștigătorul Grand Prix-ului de anul acesta, Campillo fiind ovaționat la Cannes minute întregi după anunțul acordării premiului. Drama inspirată din lupta grupului activist Act-Up Paris împotriva indiferenței generale în fața victimelor provocate de virusul SIDA în Franța anilor ‘90, este și propunerea Franței la Oscarul pentru cel mai bun film străin. Filmul a fost vândut în aproape 40 de țări, iar în România va fi proiectat în premieră la Les Films de Cannes à Bucarest, urmând să fie distribuit în cinematografe de Voodo Films.

Deținătoare a unui Oscar pentru scenariul Lost in Translation, Sofia Coppola și-a adăugat anul acesta în palmares Premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes pentru drama The Beguiled. Acțiunea plasată în timpul Războiului Civil din Statele Unite, le are în rolurile principale pe Nicole Kidman, Kirsten Dunst și Elle Fanning, a căror existență izolată de restul lumii într-un internat de fete din Virginia, este bulversată de apariția caporalului unionist McBurney, Collin Farrell, căruia îi oferă refugiu și îi îngrijesc rănile. Sofia Coppola rescrie povestea din filmul cu același titlu realizat de Don Siegel în 1971, de data aceasta din perspectiva feminină a celor trei protagoniste.

Comparat de The Times cu Taxi Driver al lui Martin Scorsese – „This is the Taxi Driver for a new century” –  You Were Never Really Herede Lynne Ramsay a fost recompensat la Cannes atât cu Premiul pentru scenariu cât și cu cel pentru interpretare masculină, primit de Joaquin Phoenix. Regizoarea este cunoscută pentru fascinația sa pentru lumea copiilor și a tinerilor, abordând tema recurentă a durerii, a vinovăției prin puține cuvinte, dar construin o lumea întreagă de sunete și imagini extrem de vii, cel mai recent film al său fiind minunatul Ratcacher.

După Leviathan (Cel mai bun scenariu, Cannes 2014/ nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin) sau Elena (Premiul special al Juriului Un Certain Regards, Cannes 2011), regizorul Andrey Zvyagintsev vine cu pelicula laureată a Premiului Juriului, drama Loveless.

Selecția Les Films de Cannes à Bucarest include și premiera filmului Jeune Femme (Montparnasse Bienvenue), regizat de Léonor Seraille, prezentat în competiția Un Certain Regard și recompensat cu Premiul Camera d’Or. O poveste care o are în prim plan pe Paula (Laetitia Dosch) întoarsă de curând în Paris după o lungă absență pregătindu-se de un nou început fără a avea însă un plan de viață, thrillerul Wind River – Premiul pentru regie – Un Certain Regard, 2017 – semnat de Taylor Sheridan, autorul scenariilor unor filme ca Sicario sau Hell or High Water, pentru acesta din urmă fiind nominalizat la Oscar sau documentarul lui Emmanuel GrasMakalao incursiune în viața unui tânăr vânzător de mangal din Congo care se trăduiește să  asigure un viitor mai bun pentru el și familia lui, recompensat cu Marele Premiu Semaine de la Critique anul acesta la Cannes. Tot în Semaine de la Critique, Premiul SACD / Société des Auteurs et Compositeurs Dramatiques a fost atribuit producției  Ava regizată de Léa Mysius, despre o tânără care își pierde treptat vederea.



Happy End, regia Michael Haneke
Completând imaginea festivalului de la Cannes, Les Films de Cannes A Bucarest include în program și filmele unor mari regizori, care au concurat anul acesta pentru Palme d’Or. De două ori câștigător al prestigiosului premiu (The White Ribbon,  Amour), austriacul Michael Haneke a revenit anul acesta la Cannes cu Happy End, o comedie neagră care prezintă declinul unei familii burgheze europene și în care Isabelle Huppert joacă rolul principal. Ce doi au colaborat deja de patru ori, prima dată în 2001 pentru filmul The Piano Teacher, pentru care Haneke a primit Premiul Juriului iar Huppert premiul pentru cea mai bună actriță, la Cannes.  Dr. Paul Meyer este interpretat în L'amant double de Jérémie Renier, un preferat al fraților Dardenne. Thrillerul erotic, plin de umor, este regizat de François Ozon, unul dintre cei mai provocatori și vibranți regizori care s-au făcut cunoscuți în anii '90, filmele sale explorând în mod recurent sexualitatea și transgresiunea (8 femmes, 2002 / Swimming Pool, 2003). Nu vor lipsi The Day After al lui Hong Sangsoo sau Radiance, cea de-a cincea selecție oficială la Cannes a regizoarei Naomi Kawase (al cărui minunat Still the Water  a fost prezentat în festival în 2014), în care eroul este un fotograf care și-a pierdut vederea, ceea ce face ca sunetul să joace un rol fundamental în compoziția filmului.

Les Fantômes d’Ismaël al autorului francez Arnaud Desplechin, câștigător al Premiului Cesar 2016 pentru cel mai bun regizor cu filmul Trois souvenirs de ma jeunesse a deschis festivalul de la Cannes în 2017. Drama îi are în rolurile principale pe Mathieu Amalric, Marion Cotillard și Charlotte Gainsbourg și va fi proiectată în premieră la București alături de o altă Proiecție specială de la Cannes, How to Talk to Girls at Parties în regia lui John Cameron Mitchell, cu Elle Fanning și Nicole Kidman în distribuție, o poveste despre nașterea punk-ului, exuberanța primei iubiri și despre cel mai mare mister al universului: cum să vorbești cu fetele la petreceri.

Cinefilii au ocazia să vadă în premieră la România cea mai recentă dramă romantică a regizoarei Claire DenisUn beau soleil intérieur, cu Juliette Binoche în rolul unei mame singure aflată în căutarea dragostei adevărate. Filmul a fost recompensat cu Premiul SACD / Société des Auteurs et Compositeurs Dramatiques în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs de la Cannes. În Quinzaine des réalisateurs a fost inclus și debutul celebrului regizor de videoclipuri Geremy Japser, Patti Cake$, o povestea din Jersey, plină de umor, energie și beat-uri memorabile, cu australiana Danielle Macdonald, care a atras atenția criticii internaționale cu rolului lui Patti, pe care l-am putut vedea și în Festivalul Filmelor independente Americane și despre care am scris aici.

Din secțiunea Un Certain Regard vor fi prezentate și titlurile The Summit/ La cordillera al regizorului chilian Santiago Mitre și Closeness de Kantemir Balagov.

Les films de Cannes, ne propune, de fiecare dată, și o retrospectivă a unui mare maestru al artei cinematografice. Au fost Maurice Pialat(2014), Abbas Kiarostami(2016), iar în acest an, va sosi maghiarul Bela Tarr, Între 13 și 15 octombrie, Cinemateca Eforie va găzdui Retrospectiva Béla Tarr în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest, program care va include patru dintre cele mai importante filme realizate de autor. Retrospectiva Béla Tarr este organizată de Voodoo Films și finanțată de Centrul Național al Cinematografiei.


Bella Tar
Öszi almanach/Almanac of Fall, prezentat la Festivalul de la Locarno în 1984, va inaugura secțiunea, pe 13 octombrie, urmând proiecțiile filmelor The Turin Horse (2011), recompensat la Berlinală cu Marele Premiu al Juriului/ Ursul de Argint și Premiul FIPRESCI, şi Werckmeister Harmonies care a avut premiera mondială la Festivalul de la Cannes, în 2000, în sectiunea paralelă La Quinzaine des Réalisateurs. Pe 15 octombrie, retrospectiva Béla Tarr se va încheia cu proiecția lungmetrajului de șapte ore și jumătate, Sátántangó, despre care Jean Michel Frodon scria: Nu cred că poate fi văzut altundeva decât într-o sală de cinema, tocmai din pricina acestui dublu „a fi acolo” – în vreme ce, deși e păcat, multe filme foarte frumoase pot fi văzute pe un ecran mic, acasă. În cazul acestuia nu se poate pentru că e nevoie de aceste două spații: cel al filmului, construit de cadru, coloana sonoră și de montaj, și cel al sălii. Bazat pe romanul omonim al lui László Krasznahorkai, filmul a avut premiera mondială la Festivalul de la Berlin, în 1994, și este considerat de critică drept unul dintre cele mai bune filme din istoria cinematografiei.

Sátántangó
Béla Tarr va sosi în România pe 13 octombrie când va deschide cea de-a doua ediție Les Films de Cannes à Cluj-Napoca. La Cluj, cineastul va avea un dialog cu publicul la finalul proiecție The Turin Horse, la Cinema Victoria, discuție moderată de Prof. Dr. Doru Pop de la Universitate Babes-Bolyai.
Sub titlul Astra Film Sibiu @ Les Films de Cannes, Les Films de Cannes, în parteneriat cu festivalul de film documentar Astra Film Sibiu, vor programa în premieră în România, atât la București cât și la Sibiu, trei dintre filmele documentare prezentate la ediția din acest an a Festivalului de la Cannes.
Documentarul 12 jours (r.Raymond Depardon) este filmat într-un spital de psihiatrie în care care cei internați fără consimțământul lor sunt puși în fața unui judecător care le va decide viitorulVenerable W. este o observație fină despre cum islamofobia și discursul urii se transformă în violență și distrugere. Regia pentru Venerable W. o semnează Barbet Schroeder, cunoscut pentru filme ca Général Idi Amin Dada: Autoportrait sau L’avocat de la terreur (Un Certain Regard, Cannes 2007, Premiul César 



12 jours (r.Raymond Depardon) 
Totodată, festivalul va continua să prezinte sub titulatura Les Films pour Cannes à Bucarest cele mai importante filme românești care se pregătesc pentru festivalurile anului viitor. Filmele românești pe care le puteți vedea în fiecare seară, la Muzeul Țăranului Român, sunt: UN PAS IN URMA SERAFIMILOR, de Daniel Sandu (2017, 150 min, RO); VÂNĂTOARE, de Alexandra Bălteanu (2016, 75 min, GER). Premiul pentru regie, Saarbrücken 2016. HAINE NEGRE, de Octav Chelaru (2017, 21 min, RO). Festival International du Film de Locarno 2017; SCURTCIRCUIT, de Cătălin Saizescu (2017, 109 min, RO). Premiul pentru realizare artistică deosebită, Shanghai IFF 2017; MARIȚA, de Cristi Iftime (2017, 100 min, RO). Premiul Criticii FEDEORA, Festivalul de Film Karlovy Vary 2017. ANIVERSAREA, de Dan Chișu (2017, 86 min, RO). Competiție oficială, Varșovia IFF 2017. Toate proiecțiile din acest ciclu sunt urmate de sesiuni de întrebări și răspunsuri cu echipa de realizatori.

Les Films de Cannes à Bucarest a adunat anul trecut peste 25.000 de spectatori în circa 100 de proiecții, urmând să prezinte și anul acesta filmele importante premiate la Cannes în prezența autorilor lor.