Filmele de Cannes - WINTER SLEEP

După dipticul rusesc/cecen („Leviathan” și „The Search”), al treilea film remarcabil adus de Festivalul filmelor de Cannes la București este „Winter Sleep" al lui Nuri Bilge Ceylan. La intersecția dintre discursul a la Rohmer, atmosfera eternă a la Cehov și dealurile calcaroase ale Capadochiei, filmul lui Ceylan evoluează lent, cu o tensiune a discursului simplu și o rafinată frumusețe a peisajelor și interioarelor.

Aydin (Haluk Bilginer), un actor retras din activitatea artistică împreună cu sora sa, Necla (Demet Akbag) și tânăra soție, Nihal(Melisa Sözen), trăiește gestionând un hotel săpat în calcar, decorat cu minuni ale culturii, de la tablouri, mobilă, covoare, cărți, o rafinată peșteră a lui Aladin undeva în fascinanta Capadochie. Aici, însă, cuvintele lui de intelectual sună calp, căci bogățiile sunt doar exterioare și nu interioare. 

Haluk Bilginer (Aydin)

Filmul curge într-un ritm asimilat locului, potrivit descoperirii interioare a personajelor. Unele scene sunt ca râuri repezi de confruntare, precum scena în care geamul Jeep-ului lui Aydin este spart de piatra aruncată de un puști, revoltat căci actorul, devenit administrator de moșie îi nedreptățise familia. Altele, râuri molcome, evoluează lent, precum dialogul dintre frate și soră, într-o încăpere tapetată cu covoare orientale, cu măști de teatru pe perete, unde scriitorul la computer discută semi-întors cu femeia ascunsă în penumbra molcomă a încăperii, despre etică și morală. Sau bălți de atmosferă provincială, îi reunesc pe micul moșier, pe burlacul local și pe intelectualul dornic de schimbare în bine. Ceylan este cunoscut pentru filmele sale fluviu, al căror discurs se încheagă doar în scena finală. Cu fiecare scenă lungă de dialog, actorii purtători de idee își comunică unul celuilalt concepte rafinate, subtile.

„Winter Sleep” („Somn în iarnă”) este o căutare a adevărului interior. Problematica filmului nu era una simplă, ci ținea de descoperirea și evoluția proprie a identității personajului, a capacității sale de a distinge între bine și rău, între acțiune și non-acțiune, și, nu în cele din urmă, de a „vedea" ceea ce se întâmplă în jur. Nu doar personajul principal are nevoie de aceasta, ci și sora lui, divorțată și dornică de o iertare și o împăcare, precum și soția, prea-frumoasa și idealista Nihal, care își dorește să schimbe lumea prin bunătate, și care este confruntată cu realitatea sărăciei umilite și a beției răzbunătoare.

Conceptul de rău este indisolubil legat în film de cel de non-acțiune: „ce înseamnă să nu te opui răului?". Aydin: „Să fii indiferent la tot ceea ce din punct de vedere etic este definit ca rău." „Când răul se întâmplă în jurul tău și tu nu faci nimic." spune sora. Discuțiile evoluează într-o spirală în jurul ideii de reacție la rău. Când sora sa, Necla, dorește să se ducă să îi ceară iertare fostului soț, fratele îi reproșează disprețuitor „te-ai uitat la prea multe telenovele? Numai acolo se întâmplă asta."

Personajul lui Aydin (nume care înseamnă „intelectual" în turcă) amintește prin paralelismul lui cu realitatea, prin prețiozitatea sa, prin dreptul la dreptate absolută pe care și-l arogă de Profesorul Serebriakov din „Unchiul Vanea" de același Cehov. Întors la moșia de care au avut grijă ani și ani fiica lui și unchiul acesteia, Vanea, decide brusc să o vândă, lăsându-i pe toți pe drumuri, și retrăgându-se la Moscova tot așa cum actorul-scriitor Aydin părăsește hotelul în iarnă, pentru a se refugia în capitală, la Istanbul. Mai mult, are aceeași goliciune interioară și prețiozitate intelectuală subtil punctate de Cehov în piesa sa, o temă recurentă în literatura cehoviană – ca și Serebriakov, și Aydin scrie despre arta teatrului, critic și cronicar prețios și fără finalitate. Asemănarea de personaje este dusă chiar aproape de identitatea replicilor – dacă Serebriakov adresează un îndemn final la plecare celor descompuși de vizita sa - „Să facem ceva, domnilor. Să muncim!", tot așa Aydin îi sfătuiește pe cei din jur: „trebuie să muncești, să ai o pasiune!".

Ceylan nu își manifestă excelența doar în scrierea scenariului, care avea inițial un număr impresionant de 285 de pagini, pentru care și-a așteptat actorul, excelentul Haluk Bilginer, care a refuzat de șapte ori rolul din cauza unor impedimente de program, în castingul perfect – o soră cu frumusețea fanată și buzele senzuale ale Angelinei Jolie, o nevastă între cadână și icoană bizantină,  cu ochi expresivi și sprâncene înalte, în peisajele minunate cu munții golași și case săpate în coasta calcaroasă, dar și în micile scene/simbol care împănează discursul cinematografic: motociclistul care vine și pleacă liber, fără direcție, fără constrângeri, fără țintă, dedicat doar drumului; calul sălbatic cumpărat de la samsar și îmblânzit prin scufundarea forțată, până la epuizare într-un canal cu apă; turiștii japonezi, vizitatori exotici, neatinși de „problemele" locului, plutind superficial și glosând despre „frumusețea" locului, drama localnicilor persecutați pentru neplata chiriei rămânându-le pe veci străină.

„Winter Sleep” abundă de imagini care zăbovesc pe retină, încărcate atât de sens, cât și de frumusețe: ieșirea calului sălbatic, epuizat din canal, cu toată fragilitatea și încordarea mușchilor săi de animal doborât de viclenia umană; albul ninsorii pe dealurile Capadochiei prin care trece jeepul portocaliu; silueta scriitorului în ușa grajdului-peșteră săpată în calcar; soțul care își umilește inconștient soția, stând pe un tron-fotoliu drapat în roșu; textura zidurilor calcaroase cu urma de ciocan, acoperite de fine covoare turcești și afișe de teatru; actorul/scriitor/soț respins analizându-și opțiunile în penumbra caldă a biroului și jucându-se cu o grotească și colorata masca venețiană.

O picătură de Rohmer, într-un cocktail de Cehov nu putea să nu atingă inima juriului Festivalului de film de la Cannes și a adus peliculei un binemeritat Palme D Or.