Filmele de Cannes - THE SEARCH

Imaginea băiețelului care traversează drumurile războiului ducând în brațe un bebeluș învelit în pături este emblematică pentru orice tip de conflict. De data aceasta, însă, ân fundal avem de-a face cu tancuri rusești, cu trupele ce au atacat Cecenia pentru a doua oară în anul 1999, președinte fiind Elțîn, iar prim-ministru, actualul președinte al Federației Ruse Vladimir Putin. Cel responsabil de actualul război din Ucraina (2014), nu altul.

Kolia (Maksim Emelyanov) - „The Search”

Regizorul Michel Hazanavicius mărturisește că după succesul cu „The Artist" (5 premii Oscar în 2011, între care cel pentru Cel Mai Bun Film) și-a dorit să facă un film care să conteze. Pentru aceasta a ales ca punct de inspirație filmul cu același titlu din 1948, câștigător de Oscar, al lui Fred Zinneman în care un soldat american interpretat de Montgomery Clift în Berlinul în ruină, îl ajută pe un puști evreu, supraviețuitor al Holocaustului, să își găsească mama.

Inspirația se simte și în „The Search”, dar regizorul o depășește. Suntem obișnuiți de către cinematograful Hollywoodian ca astfel de imagini, de teme, precum povestea ruperii unei familii, a uciderii părinților pe motive etnice sau rasiale, a bejeniei copiilor, să fie asociate Holocastului, să vină din îndepăratele orori ale nazismului secolului XX. Dar aici este vorba despre ceea ce se întâmplă acum, acest acum al secolului nostru, XXI, aceste tragedii născute din conflictele punctuale, brutale, în care optzeci la sută dintre victime sunt civili, care furnizează constant material de știri peste care trecem indiferenți. Ne-am desensibilizat, iar Hazanavicius ne aduce lupa înțelegerii.

Construit într-un triptic de destine, „The Search" este dur și real. Regizorul aduce viu și veridic, în fața ochilor și sufletelor noastre, mizeria, durerea și lipsa de sens a oricărui conflict armat căci combină filmări reale (în tabere actuale de refugiați din Georgia cu elemente inteligente de documentare a conflictului, precum mărturiile reale, înregistrate pentru a fi aduse ca dovezi în fața UE) cu ficțiunea interpretată de un mix de personaje reale și actori Hollywoodieni. 

Cele trei fire narative îi urmăresc pe Hadji(Abdul Khalim Mamutsiev), un băiat cecen musulman de opt ani, pe sora lui Raïssa (Zukhra Duishvili) și pe un adolescent rus Kolia (Maksim Emelyanov) cules dintr-un oraș oarecare al Federației Ruse și trimis soldat la granița cu Cecenia.

Sunt impresionante și dureroase peregrinările băiatului de opt ani, condamnat de oroarea din jurul său la un refuz al comunicării (nu vorbește cu nimeni, nici măcar pentru a-și spune numele), silit de propria neputință infantilă să își părăsească fratele mai mic în pragul unei case unde se vorbește aceeași limbă cu a sa, și căutările disperate ale surorii lui, supraviețuitoare, prin sate bombardate, printre familii de musulmani hăituiți de obuzele rusești, arătând oamenilor fotografia fratelui, dar episodul cu adevărat cutremurător este destinul al treilea – cel al lui Kolia, condus brutal în armata rusă către dezumanizare și apoi către crimă într-un conflict despre care nu știe și nu va ști nimic.

Filmul stă între doi poli de echilibru, două priviri – cea a băiatului și cea a soldatului. Dacă inițial privirea lui Hadji, pe fața lui de puști chaplinian, este goală, hăituită, lipsită cumva de reacție la ceea ce se întâmpla în jur, spre final își recapătă strălucirea, viața, zâmbetul. În același timp, privirea adolescentului simpatic Kolia, deschisă, curioasă, empatică se schimbă lent din momentul în care acceptă să devină soldat în armata Federației Ruse. Cu fiecare scenă se umple tot mai mult de frică, de disperare, de violență până devine din ce în ce mai ternă, mai dusă, mai inexpresivă, mai lipsită de reacție la ororile la care e martor sau pe care el însuși le provoacă. Iar opacizarea este definitivă în clipa în care fură de la un mort o cameră video, și privirea sa insensibilă se transformă în lentilă inumană. 

Discursul abrutizării, al dezumanizării punctat de Hazanavicius este clar și limpede. Dar adevărata luptă pentru supraviețuire se dovedește a nu fi cea din Groznîi, ci cea din barăcile rusești de la graniță. Aici se confruntă umanul și dezumanizarea. Iar pierderea umanității este impecabil construită de regizorul-scenarist. Chiar și singur, acest fir narativ al adolescentului-soldat ar putea deveni film în sine. Hazanavicius lucrează fără replici, fără prea multe cuvinte. Kolia are primul contact cu războiul prin imaginea puternică a tărgilor cu morți coborâte din elicopterul întors din Cecenia, în tabăra lor din Ingușetia. Aliniați în câmp, morții recuperați de pe front sunt puși în lăzi de lemn și trimiși acasă. Dar nu are prea mult timp de reflexie, căci este trimis să curețe una dintre barăci de creierii împrăștiați ai unui sinucigaș a cărui sinucidere este mușamalizată de superiori. Fiecare protest al său, fiecare întrebare, fiecare stanță morală este înăbușită în pumni, unii administrați chiar de comandant, sub privirea zâmbitoare a portetului președintelui de atunci, Boris Elțîn, până când regula supraviețuirii este indiferența.

Cuvintele sunt folosite doar la interfața cu „restul lumii", cu Uniunea Europeană care nu reacționează, prin Berenice Bejo, frantuzoaica ce abia incepe sa perceapă conflictul din momentul în care îi dă adăpost băiatului pribeag, sau cu reprezentanta Asociațiilor umanitare, o Annette Bening de forță, ridată, tracasată, un pic zăludă în fața nevoilor copleșitoare ale refugiaților, care, însă, este singura capabilă să poarte, inflexibil, ideea de speranță.

Soldații sunt abuzați verbal, fizic și psihic până când intrarea în luptă devine scăpare din iad, iar frica absolută motorul principal al atacului asupra civililor. Dușmanul devine indistinct, iar ființa umană dispare – soldatul este felicitat de camarazi pentru că a ucis un bătrân și un copil dintr-un foc! Moartea este vulgarizată – „pentru mine a fost ca o deflorare" spune el vesel. Iar în spatele lui ard blocurile de zece etaje din Groznîi, fiecare fereastră o limbă de foc. „Ăsta e raiul!" se confesează adolescentul devenit soldat împlinit.

La polul opus scufundării în iadul războiului este ieșirea din sine, ieșirea din traumă a băiatului cecen care își va recăpăta graiul, și, mai mult decât atât, identitatea, printr-un dans nebun, dezlănțuit și fără reținere, un dans secret în care pe o melodie a BeeGees izbucnesc mișcările demne și viguroase ale eredității sale.

Cele două purtătoare ale „Occidentului", Bejo și Benning, sunt singurele actrițe profesioniste din film, adăugând, în ciuda meșteșugului lor impecabil, un plus de artificialitate acestei relații dintre Occident și conflictul din Cecenia, în care durerea și emoția autentică aparțin doar celor trei protagoniști interpreți amatori sau nu, dar trecuți prin „experiența” rusă.

Hazanavicius remarca în conferința de presă ce a urmat proiecției filmului la Cannes cât este de surprins că nu există mai mulți regizori pe care astfel de conflicte să îi inspire. Un prieten care lucrează în taberele de refugiați i-a spus că „este nevoie nu doar de documentare, ci de filme de ficțiune cu oameni ale căror povești să ajute lumea să înțeleagă și să fie mișcată de ceea ce se petrece acolo."  

Pelicula lui Hazanavicius mi-a adus aminte de un alt film, perfect în simplitatea sa, despre același conflict, centrat tot în jurul victimelor cele mai vulnerabile ale acestui conflict ruso-cecen – copiii. Este vorba de „Three Rooms of Melancholia"( „Melancholian 3 huonetta", 2004), un documentar al finlandezei Pirjo Honkasalo. Ca și „The Search", Honkasalo urmărește trei destine, în trei segmente succesive. Primul este dedicat copiilor orfani, sau trimiși de familiile prea sărmane pentru a-i întreține, la Academia militară din Kronstadt, insula Kotlin, 48km Vest de Sankt Petersburg, acolo unde duritatea și disciplina sunt inflexibile, iar materialul – copii de la șase ani în sus – cu atât mai vulnerabil. Al doilea segment, filmat sub acoperire în Groznîi, este sfâșietor, căci e vorba de o mamă bolnavă, imobilizată la pat într-unul din acele blocuri bombardate, înconjurată de clădiri cu ferestrele arzând, care trebuie să își trimită copiii, singuri, cu o însoțitoare ghid, în refugiu, în republica învecinată, Osetia. Cel de-al treilea segment urmărește un grup de copii refugiați, ascunși de o familie musulmană la graniță, adăpostiți într-o casă fără curent, fără apă, fără elementele de bază ale supraviețuirii, rugându-se pentru moartea celor care i-au gonit de acasă. Cercul urii și al războiului devine astfel complet.

În „The Search", însă, există speranță. Fratele și sora își vor regăsi bucuria, dorința de a exista în țara lor, dorința de a reclădi, de a rezolva conflictul, de a recupera viața. Adolescentul însă, este pierdut. Dezumanizarea sa e definitivă. Recuperarea sa, puțin probabilă. Ieșirea din conflict, nu doar din cel armat, ci și dintr-un posibil conflict interior, este interzisă, închisă, blocată. Un adevărat soldat-instrument al Federației Ruse.