„Welcome to New York" a fost lansat à côté de Festivalul principal de la Cannes. Deși îi are cap de afiș pe Gerard Depardieu și Jacqueline Bisset, producătorii s-au mulțumit, ca debutanții, cu un cort pe plajă. Motivul – scenariul are la bază răsunătoarea și scandaloasa afacere DSK. „Afacerea Dominique Strauss-Kahn (prescurtat DSK) sau afacerea Sofitel New York este un proces judiciar de drept comun pornit de la acuzațiile de agresiune sexuală, tentativă de viol și sechestrare de persoană aduse de Nafissatou Diallo împotriva lui Dominique Strauss-Kahn, directorul Fondului Monetar Internațional (FMI). Ea susține că acesta a comis actele de mai sus împotriva ei în data de 14 mai 2011, în apartamentul numărul 2806 al hotelului Sofitel New York, unde ea era cameristă din 2008. Ținând cont de gravitatea faptelor invocate, jurisdicția Statului New York ordonă arestarea provizorie a lui Dominique Strauss-Kahn în pornirea punerii sub acuzare penală. Acesta neagă orice acuzație și susține că va pleda „nevinovat". Arestarea sa are un răsunet internațional, duce la demisia sa din postul de director general al FMI și îl împiedică să se prezinte la alegerile primare, organizate între 9 și 16 octombrie, ale Partidului socialist și Partidului radical de stânga franceze, alegeri pentru desemnarea candidatului comun la alegerile prezidențiale din 2012, unde Strauss-Kahn era considerat favorit."(wikipedia.fr)
 |
| Gerard Depardieu în „Welcome to New York” |
Pornind de la aceste premize reale, beneficiind de greutatea și de prezența masivă a lui Depardieu în rolul principal (pentru a păstra, fie și aparent, distanța, acesta se numește Deleuze, dar în rest detaliile sunt identice), Abel Ferrara face o incursiune temeinică în spatele acestui scandal. Adoptă unghiul subiectiv de vedere, cât mai apropiat de al eroului principal, și îi atribuie în plus câteva detalii de caracter – un apetit sexual de necontrolat, de care soția este conștientă (în cazul DSK, cunoscuta jurnalistă TV Anne Sinclair, în film Jacqueline Bisset); o confirmare a vinovăției făcută doar acesteia: „am ejaculat deasupra gurii ei"; o discuție amicală cu fiica și logodnicul ei despre cât de satisfăcător la pat este logodnicul. Luându-și aceste mici libertăți de coloratură, Ferrara construiește un film despre căderea din putere. Ceea ce devine important nu mai este veridicitatea poveștii, ci prăbușirea de pe soclul puterii și consecințele acesteia.
Ferrara nu își grăbește personajul. Acesta parcurge lungile coridoare ale coborârii la umilință flancat de polițiști, în tăcere, într-o interiorizare dezorientată, ușor năucă. Depardieu, deși masiv, nu are forța și înverșunarea conținută a actorului fetiș al lui Ferrara – Harvey Keitel. Și nici scenele de orgie sexuală nu îi ies prea convingătoare. Iar interioarele de un lux aseptic și elegant nu ajută nici ele la crearea unei atmosfere și a unei tensiuni.
De această dată, spre deosebire de alte filme ale lui Ferrara, personajul principal, Deleuze, nu are nici o șansă de a-și răscumpăra păcatele, de a-și recunoaște și depăși propriile greșeli. El va rămâne același decăzut sex addict, în căutarea următoarei victime, în așteptarea următoarei crize.
Practic după film rămâi cu greutatea unor tăceri și cu o frumoasă confruntare Depardieu/Jaqueline Bisset – soț/soție prinși de acest scandal extern, și de propria co-dependență maritală. „Nu vreau să te apropii de mine", spune ea. „Să faci ceea ce fac bărbații – vin lângă tine, cu mirosul lor, și înainte să-ți dai seama ești din nou prinsă în închisoare." Ce fel de închisoare? A banilor? A compromisului? A căsniciei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu