Într-o lume a brutalului, șocantului, a agresiuni vizuale, sonore, de comportament regizoarea Naomi Kawase ne aduce un film profund poetic, în care spiritualul se împletește cu cotidianul, viața, moartea și dragostea își dau întâlnire cu valurile mării și înălțimea copacilor seculari.
„Pentru a înlocui căldura corpului, există căldura inimii." îi spune șamana șefă adolescentei căreia tocmai i s-a spus că mama sa e pe moarte. „Nu e de ajuns." răspunde ea. Și astfel își începe drumul spre înțelegere. O înțelegere a vieții, a morții, a dragostei cu care societatea creștină occidentală se întâlnește extrem de rar. Dacă noi ne plângem morții, ne tăiem copacii, ignorăm legătura cu natura, locuitorii insulei subtropicale Amami par să fi găsit secretul vieții veșnice.
Scenele se succed lent în filmul lui Kawase: un adolescent își duce pe bicicletă iubita cu fusta fluturând în vânt de-a lungul coastei oceanului; un bărbat aranjează patul soției muribunde în așa fel încât să vadă cel mai bine copacul bătrân din fața casei; o fată se scufundă îmbrăcată în uniforma școlară în albastrul oceanului; o capră este sacrificată pentru ca fiica să înțeleagă ce înseamnă moartea și trecerea în alt plan a sufletului; o petrecere cu muzică de sitar și dansuri ajută la trecerea pe lumea cealaltă a mamei-șaman. Fiecare scenă conține germenele unei frumuseți tulburătoare și forța unei spiritualități în comuniune cu natura.
Regizoarei nu îi e frică de greutatea tăcerilor, de înceată asimilare a fiecărui pas al cunoașterii/maturizării fiecărui personaj. Du-te vino-ul bicicletei, vehicul al celor doi tineri îndrăgostiți, punctează metronomic drumurile și întoarcerile lor, căutările și descoperirile.
Rămâne curată și etern memorabilă scena morții mamei în care vecinii și familia se adună pentru a-i oferi muribundei o trecere lină și fericită în neființă. Publicul tânăr din sala de la Elvira Popescu a reacționat prin ilaritate la acest discurs filmic dificil, care le contrazicea acceptarea curentă a morții. Poate tinerețea spectatoarelor le-a împiedicat să vadă în lenta și repetate trecere în neființă a mamei nimic mai mult decât câteva sughițuri interminabile, când, de fapt, acolo era o bogăție a despărțirii, o rupere greu de procesat atât pentru muribunda care se duce cu zâmbetul pe buze, și fericită, cât și pentru cei care au datoria de a se împăca cu această desprindere. Un cântec, un dans, o mișcare din încheietura mâinii, sufletul care ia o pauză și care părăsește apoi, fericit și liber, trupul mamei, trecând de buzele palide, arse, de dinții mici, regulați, dezveliți până cu puține clipe înainte de un zâmbet pur al înțelegerii universale.
Metafora apei, element etern regenerator, imposibil de potolit, imposibil de îmblânzit, în fața căruia omul este neputincios, persistă de la un capăt la altul al filmului. Întâi vorbim de albastrul pur al lumii submarine, apoi de miile de lumini care joacă în spatele celor doi îndrăgostiți purtați de bicicletă sau de forța destructivă a ploii aduse de taifun pentru a încheia cu mocirla mlaștinii pădurii de copaci ale căror rădăcini par să reprezinte viața însăși în care, cufundându-se cu ramurile noduroase, fac dragoste cei doi adolescenți.
Un film care, însă, nu și-a găsit recunoașterea deplină la Cannes, dar care rămâne un jalon pentru festivalul bucureștean.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu