Filmele de Cannes - PARTY GIRL

„Party Girl”, (film nominalizat la Descoperirea Anului, în cadrul Premiilor Academiei Europene de Film)

Cu toate că eroina filmului este o dansatoare de strip-tease trecută bine, totuși acesta este un film despre familie, despre compromis, despre alegerile comode în viață, care are prospețimea onestității și generozitatea acceptării adevărului propriu.

Pe generic apar trei regizori (Marie Amachoukeli, Claire Burger, Samuel Theis), iar protagonista principală, Angélique Litzenburger, este mama unuia dintre ei (Theis), care își joacă propria poveste. Alături de ea este, în film și, probabil și în viață, întreaga familie Theis, cu mic cu mare. Meritul filmului este de a avea o cameră indiscretă, aproape documentaristă, și totuși de a fi, consecvent și consistent, ficțional.

În timp ce, în secvența de început, aparatul de filmat alunecă fluid în sus și-n jos pe corpurile ușor trecute, ușor delabrate ale dansatoarelor de strip-tease, cu machiajul strident și gesturile lascive, te întrebi, totuși, dacă acesta nu este cumva un film despre bătrânețe.

Angélique Litzenburger se joacă pe ea însăși în „Party Girl”

O dansatoare coaptă bine (Angélique Litzenburger) se decide să accepte cererea în căsătorie a unui admirator(Joseph Bour) și purcede la renunțarea la viața boemă și încartiruirea în rândurile gospodinelor familiste. Onest și visător logodnicul îi cere un viitor în care „we sleep, eat, fart and laugh together"(„dormim, mâncăm, ne pârțâim și râdem împreună"). Această renunțare se face în trepte, tot atâtea întâlniri ale familiei, tot atâtea ritualuri: prima prezentare a logodnicului familiei restrânse, de doi din patru copii cu tați diferiți, care la rândul lor au copii; re-descoperirea și recuperarea fiicei înstrăinate, rod al unei nopți întâmplătoare cu un bărbat rămas necunoscut, dată în plasament unei familii onorabile în urmă cu 9 ani; discuția francă a logodnicilor bătrâiori cu preotul; despărțirea de celelalte stripteuză, prietenele de o viață, precum și vizita lor la noul domiciliu. Jaloanele și marcajele sunt clare, sunt trecute. 

Exoftalmică, ridată, cu o voce tabagică, Angélique, își asumă fiecare pas, fiecare gest, fiecare cerere de iertare pentru greșelile trecute, fiecare declarație de iubire pentru copiii ei crescuți. Mâinile ridate, cu unghii lungi, trădează vârsta unui personaj cu comportament adolescentin – flirtează, refuză să se ducă acasă, căci se simte bine, intră în conflict cu logodnicul când acesta îi ordonă o firească întoarcere la domiciliu. Această antiteză interioară culminează în discuția dinainte de nuntă cu fiul său, în care el se dovedește a fi mult mai matur decât ea vorbindu-i ca unei adolescente care e gata să fugă de la altar, despre asumarea căsniciei, chiar și fără vârtejul dragostei absolute, despre traiul în comun, despre imposibilitatea unei fugi într-o altă lume a viselor – fuga la Paris.

Protagoniștii sunt toți actori amatori, scenariul este inspirat din viața reală a personajului principal și, tocmai de aceea, gestul final de recunoaștere a adevărului ne-iubirii devine mai important decât orice (confort, familie, viitor) capătă o și mai mare forță. Filmul devine cu atât mai veridic, cu cât rămâne credincios personajului creat, real sau imaginar, nu vom ști nicicând.