marți, 28 octombrie 2014

Filmele de Cannes - MAIDAN

La polul opus dezumanizării din „The Search” (Michel Hazanavicius, 2014) se află documentarul lui Sergei Loznitsa despre solidaritatea unui popor - „Maidan". Filmul își ia numele de la piața centrală din Kiev, unde ucrainieinii au protestat și au rezistat luptând pentru dreptul lor la o țară, și o națiune independentă de Rusia și pro-europeană, dar merge mai departe, dincolo de acest conflict punctual. „I had to decide how I have to shoot. I have to find the hero. The hero of this event is the people." (Trebuia să mă decid cum filmez. Trebuia să găsesc un erou. Iar eroul acestui eveniment sunt oamenii.") spune regizorul în discuțiile de după proiecție, cu publicul și cu regizorul-eseist Andrei Ujică.


Sergei Loznitsa la proiecție filmului, la Institutul Francez din București


Loznitsa își plasează camera, punctul de vedere, undeva sus, desupra protagoniștilor cu un cap, destul ca să îi putem privi în ochi, și totuși de la distanță. În interioare, sau în locurile unde camera ar fi fost ușor de observat, folosește obiectivele cu focală lungă, astfel încât subiecții nu știu că sunt filmați. În cele peste două ore de imagini de documentar, întrerupte pe alocuri de cartoane negre care dau datele calendaristice și reperele istorice ale evoluției conflictului intre stat și protestatarii din piață, Loznitsa ne oferă un portret foarte rar întâlnit în film, fie documentar, fie ficțiune – portretul unei comunități, dacă nu chiar al unui popor. Pariul dificil pe care și-l propune este acela de a crea empatie pentru un erou care are o mie de chipuri fără să identifici, fără să urmărești vreunul dintre acestea în mod special, fără să îți alegi figuri „emblematice" și, mai ales, fără să cazi în prada unei patimi ideologice.

Cum reușește regizorul să facă acest lucru? Prima imagine a documentarului este cea a unei mulțimi care cântă imnul național ucrainean. Apoi trecem în holul primăriei, cu ușile sale rotative, pe care intră și ies oameni obișnuiți, de toate vârstele. În alte încăperi se doarme pe jos în paturi improvizate, doi tineri flirtează, o bătrână aranjează un sac de dormit. Nu există comentariu, voce din off, interviuri. De afară se aud discursurile de pe scena omniprezentă a Maidanului si în interior, rumoarea discretă a oamenilor. Ici și colo, o chitară sau chiar un pian. Ieșim din clădire și intrăm în cotidianul Maidan-ului – oamenii se plimbă liniștiti, e un fel de du-te vino calm ce pare fără sens, poate lor le e de ajuns doar să FIE acolo. Discursurile politice plutesc peste oameni, camera nu se fixează pe publicul inflăcărat, ci pe cel prezent, fizic, pașnic si calm, aproape indiferent, în piață. Nimic eroic. Din loc în loc, cazane de mancare. Voluntari împart ceai în pahare de plastic. Majoritatea poartă discrete semne naționale – o banderolă bicoloră galben/albastru, un însemn la butoniera. Mai este, din când în când, și câte un tânăr învelit în steag. De la scenă sunt chemați din când în când medicii către un punct fix, acolo unde știinta lor e necesară. Voluntarii care pregătesc mâncarea aplică regulile de igienă – poartă mânuși de plastic de unică folosință și au capul acoperit de plase verzi. Ne aflăm oare în fața unei utopice republici? Mă impresionează donațiile de mâncare – munți de borcane și conserve frumos stivuite – este efortul organizat și discret al unei națiuni de a sustine protestul pașnic. Dincolo de discursul pro-Europa, cel mai des și mai puternic se aude strigătul de „Jos corupția!".

Mi se pare relevantă în această perioadă electorală să semnalez posibila paralele între cancerul corupției din Rusia și din România. Împotriva celui din Rusia, cu greu mai cuvântă doar artiști, căci este metastatic. Oare noi, în România, mai avem vreo șansă? Constanța, chiar nu te-ai săturat de Mazăre?! Românie, chiar nu te-ai săturat de Ponta și baronii locali?!

Conflictul dintre Maidan și statul ucrainean evoluează, însă. De la nivelul președintelui și al guvernului corupt sunt date legi de instaurarea ordinii publice, sunt aduse forțele de ordine. Camera rămâne înaltă, neutră și anonimă, plutind deasupra confruntărilor, înregistrând rugămințile tânguitoare ale femeilor care le cer polițiștilor să își urmeze conștiința, să se alăture Maidan-ului. Urmează jeturile apoape poetice de la această distanță ale tunurilor de apă, artificiile de Anul Nou, ninsoarea pașnică și apoi confruntările violente, înecate în fumul gros, vălătucit al cauciucurilor arse din baricade.

Loznitsa reușește performanța de a-și doza implicarea, de a fi un observator, de a nu identifica/include pe nimeni în mod special, girând astfel un efort de rezistență colectiv și anonim. Nu aduce în prim plan nici un politician, singura oară când îi arată pe preoți este când aceștia țin un discurs anti corupție. Inamicul, adică forțele de ordine ascunse după căști și scuturi, este greu de observat prin norul de fum, printre flăcările baricadelor. După bătălia de noapte, care de fapt este una ce se întinde pe mai multe zile, dar pe care regizorul a condensat-o la structura documentarului de zi/noapte/zi/seară, locuitorii continuă să reziste – hipsterițe haioase, gospodine, tineri imberbi își trec din mână în mână pietrele de caldarâm. Hainele le sunt curate, doar mânușile, sau, pentru unii, palmele goale, sunt negre tăciune, căci pietrele poartă funinginea luptelor din nopțile precedente. Peste aceste imagini se aud chemările scenei, uneori și un sunet de cimpoi. Camera se ridică și mai mult în timpul celor mai dure confruntări, iar la înălțimea turlei unde a ajuns sunetul pare estompat, vătuit. Totuși răzbat chemările scenei, folosită ca mijloc de comunicare pentru întreg maidanul – se cer întăriri în zona parcului, se cer medici acolo unde forțele de ordine au tras. „Your strenght, our strenght is our dignity. A nation without dignity is not a nation!" („Forța voastră, forța noastră este demnitatea. O națiune fără demnitate nu este o națiune!"). Viermuiala expectativă a devenit război deschis. Femeile sunt trimise la adăpost. Războiul îl poartă bărbații. Vocea scenei este este mijlocul principal de comunicare – descrie, informează, coordonează, susține. Un rănit este scos din zona tirului și este purtat pe o targă improvizată dintr-o pătură la adăpost. Sosesc medici voluntari. Dar morții există, după cum ne dezvăluie regizorul în ultime secvență, apogeul dramatic al filmului. Căci lor le este, de fapt, dedicat documentarul, celor care s-au stins acolo, în piața centrală a Kievului, lăsând în urmă copii orfani, soții îndoliate, părinți cu inima frântă.


Andrei Ujică și Sergei Loznitsa în dezbatere


Proiecția filmului a fost urmată de o discuție între regizor, Sergei Loznitsa, și Andrei Ujică, eseist, estetician și regizor de film. Cei doi vorbeau engleza, dar din punct de vedere al comunicării cu greu își găseau puncte comune. Ujică discuta despre elementele kitsch care căpătau alte valențe în film, precum poeziile naționaliste sau cântecele populiste ucrainene, Loznița vorbea de distanțare, de structură, de alegerile pe care le-a avut de făcut ca regizor (a lăsat la o parte o secvența filmată, existentă, extrem de dramatică a confruntărilor de stradă) pentru a-și construi apogeul filmic prin finalul dedicat celor care au murit în acele lupte; Ujică vorbea despre semiotica reprezentării filmice a evenimentelor istorice, referindu-se la „Octombrie" (1928, S. M. Eisentein și G. Alexandrov) film ce nu are nimic adevărat în ficțiunea sa, nimic istoric, iar Loznitsa vorbea despre cadrele lungi, ritmul lent, observațional și sutele de ore de sunet din care și-a construit coloana sonoră, toate preluate direct din istoria filmată, și despre iluzia trecerii timpului pe care a creat-o din structura alternanței de noapte și zi. În ciuda incongruenței, discuția a fost amuzantă în cele din urmă, dând spectatorilor alternative de lectură ale filmului.
Nu aș fi fost, poate, atât de în temă cu demersul dlui Ujică dacă nu aș fi văzut chiar în acea după-amaiză filmul său „Videograme dintr-o revoluție" (1992) prezentat în ziua de documentare a Festivalului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu