Cu dragoste, despre dragostea pentru scenă

QUARTET

regia Dustin Hoffman

Ce l-a atras oare pe actorul american Dustin Hoffman către această poveste britanică ce se petrece într-un azil pentru artiștii lirici la pensie? Iubirea pentru muzica lirică? respectul pentru artiști? Dragostea veșnică pentru meserie? Oricare dintre cele trei. Dar odată decizia luată, câțiva dintre cei mai mari actori și artiști lirici ai Marii Britanii s-au grăbit să o susțină. 

Dustin Hoffman (regizor)

Secretul acestui casting fenomenal, atât pentru rolurile principale, cât și pentru figurația specială de fundal – toți mari interpreți de muzică clasică sau de operă – poate fi descoperit în dragostea și admirația profundă a regizorului Dustin Hoffman, dar și a actorului laureat cu un Oscar, pentru scenă, pentru talentul artistic neatins de trecerea timpului chiar dacă uitat sau ignorat de publicului tânăr. Pelicula se constituie într-un manifest vibrant pentru păstrarea valorilor trecutului, pentru comunicarea dintre generații, pentru depășirea propriei condiții condamnată la uitare. Și pentru a doua șansă în amor, indiferent de vârstă.

Maggie Smith și Tom Courtenay

Muzica plutește prin fiecare minut al filmului. Arii celebre sau fragmente de solo-uri instrumentale răsar din fiecare colț al somptuosului conac englezesc, din ascunzișul parcului, plutesc peste podețe, pârâiașe și gazonul perfect întreținut  Căci azilul de bătrâni din film este un loc binecuvântat nu doar din punctul de vedere al „pensionarilor”, cât mai ales al locației - un vechi conac englezesc înconjurat de întinse grădini englezești, în care se desfășoară o mică dramă amoroasă britanică.

Subiectul în sine este destul de inconsistent, dar cu asemenea actori carismatici și sonorități unice, cui îi mai pasă de poveste?!

Muzica este o prezență necesară și concretă în viața „pensionarilor”, dar niciodată mai mult decât în această perioadă a anului, când pregătesc gala anuală de strângere de fonduri pentru a păstra azilul deschis. Pe fundalul muzical și liric al pregătirilor apar tot atâtea intrigi, rivalități și crize pe câte numere sunt incluse în program. 

Dustin Hoffman (regie) și John de Borman (director de imagine) la filmare

Imaginea lui John de Borman („An Education”, „Serendipity”, The Full Monty”) profită din plin de somptuozitatea și eleganța spațiului și traversează fluid și fermecător micile intrigi și marile rivalități ale pensionarilor. Punctul de rezistență al filmului este însă distribuția de mare calibru – dame Maggie Smith care își transferă eleganța, accentuată de vârstă, rolului divei; scoțianul vulcanic Billy Connolly, veșnic cuceritor, ținându-se, în ciuda vârstei după fuste, și flirtând constant cu cameristele; clasicul Michael Gambon în rolul regizorului „larger than life”, îmbrăcat în robe largi și multicolore; minunatul Tom Courtney, prins în tumultul propriilor sentimente, a propriei incapacități de a ierta, la fel de expresiv și vulnerabil ca în anii 60, când definea „free cinema-ul” prin „Billy the Liar”, „Singurătatea alergătorului de cursă lungă” sau „Pentru țară și rege”.

Scenariul este o adaptare pentru ecran a piesei omonime a lui Ronald Harwood răsplătită cu o nominalizare la premiile Laurence Olivier 2000 pentru cea mai bună comedie. Harwood a lucrat multe adaptări pentru ecran, iar una dintre acestea este chiar „Taking Sides”/„Cazul Furtwängler” (2001, regia István Szabó) prezentă în Retrospectiva „Anonimul X”. A câștigat Oscarul pentru ecranizare în 2003 cu drama „Pianistul” și a mai avut încă două nominalizări pentru dificilul „The Bell and the Butterfly”/„Scafandrul și fluturele” (2008) și o adaptare a propriei piese „The Dresser”/„Cabinierul” (1984). 

Să fie acesta motivul pentru care a ales-o Dustin Hoffman? Sau poate acel sentiment de „feel good”, de împăciuire, de reușită prin efort comun? Filmul abundă de astfel de scene, memorabilă fiind însă cea în care rap-ul sau hip-hop-ul se confruntă cu opera. Într-o înfrățire între generații, Tom Courtney, tenorul ajuns la casa de bătrâni  descrie unui grup eclectic de liceeni motivele pentru care iubește arta lirică, iar răspunsul îi vine de la un elev de culoare, sub formă de rap. Mini duelul este urmărit din spatele ușilor de Maggie Smith, cea care îi fusese soție tenorului „doar pentru nouă ore”.

Pelicula are o perfecțiune vizuală amintind de filmele Merchant-Ivory, dar plasate în secolul nostru – vechi reședințe clasice englezești  gazonul tuns perfect, un copac multi-centenar întinzându-ți ramurile fotogenice ca într-o eternă reclamă „Save the planet!”.

 Pauline Collins și Maggie Smith 

Cu toate că textul conține destule scene în care egoismul și spaimele personale pot readuce la o dimensiune firească idilicul peliculei, totuși ele sunt ratate, sau depășite rapid. Quartet își duce la bun sfârșit misiunea de a bucura vizual și auditiv, de a ne prilejui reîntâlnirea cu actori importanți ai filmului britanic, e un regal vizual, sonor și actoricesc. Și?!...  Nimic mai mult.