Scufundați în Slovacia rurală, despre rasism

Můj pes Killer/MY DOG, KILLER/CÂINELE MEU, KILLER

regia Mira Fornay, Slovacia- Cehia, 2013
Hivos Tiger Award, Festivalul Internaţional de Film de la Rotterdam, 2013

În ciuda numelui, și a personajului principal, pitbull-ul Killer, acesta nu este un film despre câini. Sau este, dar doar în măsura în care animalele pot deveni arme.

„Můj pes Killer/Câinele meu, Killer”

Cehov spunea că dacă în actul întâi ai o pușcă agățată de perete, aceasta va trebui să tragă până la sfârșitul actului trei. Un principiu al scriiturii dramatice universal valabil. De aceea filmului regizoarei Mira Fornay, care debutează cu o lungă secvență în care un pitbull este antrenat să atace și să sfârtece o bucată de cârpă, are o linie narativă clară. Singura întrebare rămasă este cine va fi victima și de ce?

Demersul regizoarei Mira Fornay este unul puternic personal și foarte clar definit: „Această poveste, spune ea, este una despre cum se nasc în mințile noastre idei și prejudecăți care la rândul lor influențează societatea în care trăim. Una dintre emoțiile cele mai puternice, mai dureroase și mai, potențial, periculoase, este rușinea - mai ales pentru cei care nu înțeleg de unde vine și cum să o gestioneze.”

 Adam Mihal (Marek)

Soarele răsare peste un sat idilic unde tânărul Marek (Adam Mihal) arde împreună cu tatăl său cauciucuri pentru a păstra, în vie, temperatura mai ridicată. Tânărul este clar definit ca etnie și ideologie – un skinhead neo-nazist în Slovacia de astăzi. Slovacia este unul din statele cu o puternică mișcare rasistă, în care se practică, încă, segregația etniei rrome în școli.

Marek, aka Marko este furios, acesta este sentimentul care îl definește și îl ghidează în viața. Face parte dintr-un grup de arte marțiale împreună cu o gașcă mai mare de neo-naziști. Nu se remarcă prin nimic special, nici în viață, si nici în grup. Este tolerat, totuși, datorită câinelui lui, Killer, un pitbull de rasă pură. De fapt, ar fi fost exclus demult din cauza „rușinii” ce planează asupra familiei sale. Mama lui a fugit de acasă, cu mai mult de șase ani în urmă, cu un rrom cu care a avut o relație și de unde a rezultat chiar un copil.

Regizoarea Mira Fornay nu ne servește conflictul pe tavă, ci între drumuri lungi, fie pe jos, fie pe motoretă, între sat și oraș, din frânturi de conversație și din bucăți de informație strigate acuzator. Din acest du-te-vino căpătăm un sentiment al distanței precum și pulsul vieții cotidiene;  defilăm milităros printre blocurile ex-comuniste cu skinheads-ii strâns grupați; călătorim în mașina plină de vorbe nespuse alături de Marek și de mama lui, el cu buzele strânse, ea cu o disperare a dezvinovățirii; sau străbatem peisajul la înserat, pe motoretă, cu un copil răpit sub pretextul unui joc. 

Camera este umăr la umăr cu personajul principal, aproape în cârca lui, urmărindu-l în aceste drumuri, simțind acumularea de furie și frustrare. Deși subtextul tuturor discuțiilor și al tensiunii este segregarea, disprețul și ura față de etnia rromă, ea devine atotcuprinzătoare în momentul în care se poate citi pe ușa cafenelei locale un anunț surprinzător: „Local interzis rromilor”. Surprinzător pentru că astfel de anunțuri nu am mai văzut decât în filmele cu Ku Klux Klan, care se petrec în alt secol, pe alt continent -în Sudul Statelor Unite. Atunci negrii nu aveau voie în același localuri ca și alibi, trebuiau să stea la coada autobuzului și să folosească toalete separate. Dar acest anunț aparține zilelor noastre, Slovaciei de azi. Și, să nu ne amăgim, ar putea foarte bine să fie afișat și într-o cârciumă din România. 

Cadru din filmul „Můj pes Killer”/„Căinele meu, Killer” (regia Mira Fornay)

Demersul artistic al Mirei Fornay este cu atât mai valoros cu cât ea a lucrat cu o distribuție neprofesionistă, de skin-heads autentici: „Am lucrat cu amatori aleși din zona respectivă, dintre pierde-vară locali. Știau de la bun început că eu nu sunt de acord cu niciuna dintre ideile lor despre ura și intoleranța colectivă. Am vorbit mult cu ei despre propria lor copilărie, despre visele lor din copilărie, despre visele lor de acum. Am încercat să privesc lumea din punctul lor de vedere și mi-am înnăbușit propriile mele sentimente negative față de ura lor pentru tot ceea ce este diferit.” 

Stilistic pelicula este dominată de o lumină rece, de o distanțare tăcută și înverșunată. Filmată la vremea în care pământul iese din iarnă, în care frigul stăruie pustiitor și primăvara nu se simte, povestea are foarte puțin dialog, iar lătrăturile câinelui  alăturate zgomotului bâzâitor al motoretei pe care se plimbă Marek sunt zgomotele dominante pentru o oră și jumătate. Coloana sonoră impecabilă dezvăluie subtil ceea ce e esențial în poveste, mai ales când, la final, scena definitorie a filmului se petrece într-un întuneric cvasi-total, în care mai mult ghicești decât vezi tragedia.

Această economie de mijloace nu lasă loc empatiei, ci construiește matematic un discurs clar și précis despre rușine, dorința de a aparține și tragedia născută din intoleranță. Filmul a câștigat un premiu Tiger la festivalul de la Rotterdam anul acesta.